Cărţi sângerânde şi Lindici Binevoitori

Am visat în fiecare seară din ultima săptămână. Undeva într-o cameră întunecoasă din Subconştientul meu se răscoleşte Căcatul. Vaporii infecţi se ridică prin sistemul de ventilaţie, sunt filtraţi şi apar în Conştient ca vise. Dar de unde pot fi eu sigur că se răscoleşte Căcatul? Ei bine, un prim argument e faptul că eu visez foarte rar. Apoi, aceste vise îmi dau senzaţia aia…ca şi cum s-ar fi pus o pâclă ciudată şi transparentă peste realitate.  Urăsc această lentilă murdară, chiar dacă se dizolvă la vreo zece minute după trezire. O urăsc pentru că generează un paradox. Mă uit prin camera mea şi văd că totul este la fel. Chitara la care nu ştiu să cânt e tot acolo în colţul ei, adunând praf. Ecranul mobilului luceşte rece chiar lângă capul meu, parcă spunându-mi: “Totul e Bine”. Dar totul nu e Bine, pentru că fututa aia de senzaţie pluteşte prin aer ca o băşină de bere.

Două vise mai ţin minte, deşi am avut mai multe. Va trebui să caut nişte cărţi de interpretare a viselor. Cărţi adevărate, alla Jung, nu porcării de genul: “Dacă visezi că te înjură de morţi o buburuză înseamnă că soacră-ta de urăşte sau că ai să primeşti bani”

Visul #1: Sunt într-un tunel, nu foarte larg, circular, bine luminat. Ţin în mâini o carte destul de mare, legată în piele (cred). Oricum nu e genul de carte pe care o primeşti de la Adevărul. E un fel de ceaslov. Din carte începe să curgă un lichid care seamănă cu cerneala diluată. Are o textură…ei bine ca atunci când cumpărai sirop de la Sifonărie şi puneai niţel prea mult. Lichid dar cu o vagă notă de vâscozitate. Cerneala ţâşneşte şi se adună la picioarele mele. E vie…sau ceva de genul ăsta, deoarece eu încep să merg dar masa de lichid rămâne la picioarele mele, încercând să mă încetinească. Într-un final scap de ea, cartea părând secată. Ies din tunel dar nu mai ştiu exact unde.

Visul #2: Sunt la metrou. Merg undeva dar nu ştiu unde. Ies pe stradă şi mă întâlnesc cu un fost coleg de liceu. (Alex D.) De ce oare nu pot avea vise cu oameni din prezent, oameni pe care îi agreez sau îi iubesc chiar? Nu, întotdeauna trebuie să fie cu colegi de şcoală sau de liceu. Oameni din perioada aia pe care aş dori să o uit. Îl salut cu căldură pe acest Alex D (un stoner cu ambiţii de rapper) dar el mă ignoră, aruncându-mi o privire plină de dezgust plictisit.

Un poliţist mă opreşte ceva mai încolo. Este tânăr şi are părul lung. Nu mă intimidează, pare chiar binevoitor. Mă întreabă ce fac aici, nu ar trebui să fiu la liceu? Mă aflu acum în secţia de poliţie, un fel de birouaş dezordonat. Eu îi povestesc cu un servilism entuziast că nu sunt la liceu, că am fereastră între cursuri la facultate. Sunt un tinerel inovensiv. Copoiul pare in continuare binevoitor dar detectez o notă de dezaprobare benignă, ca atunci când prinzi un copil cu o năzbâtie nevinovată. Nu mai tin minte restul, dar m-a lasat sa plec.

În dimineaţa de după Visul #2 am reflectat cât de tâmp a fost Eul-Din-Vis. Cât de fericit a fost să dovedească faptul că e un Copil Cuminte. M-am simţit dezgustat şi enervat, pentru că ştiu că Eul-din-Vis este o parte din mine. Nu este o parte care o arăt lumii, dar e acolo…tinerelul ăla de o bunăvoinţă tâmpă, care nu vrea decât să facă pe plac. Oh, şi e al dracu’ de viclean totuşi…pentru că de multe ori preia în mod inconştient controlul.

Urăsc incongruenţa dintre cognitiv afectiv şi comportamental. Urăsc faptul că nu am destule resurse pentru a arăta lumii cum sunt de fapt. Adesea mă prăbuşesc în mine însumi, pentru că lupta pentru control, lupta pe care o dau cu Lindicul ăla Binevoitor mă oboseşte. Dar ziua se apropie, ziua în care am să-l arunc în cazanul cu căcat, unde se va îneca. Ştiu asta…şi el o ştie.

Published in: on February 14, 2011 at 7:48 pm  Leave a Comment  

Coada de hipopotam

Vreau să am o coadă de hipopotam. Dacă ar fi să găsesc un djinn/spiriduş/unicorn homosexual care să-mi îndeplinească trei dorinţe, primul lucru pe care l-aş face ar fi să urlu din toţi rărunchii, cu o voce ca de fetiţă. HOLY VIRGIN MARY ON A POGOSTICK! O creatură fantastică şi nici măcar nu am lins broască pe ziua de azi.

Prima mea dorinţă ar fi să-mi crească o coadă de hipopotam, chiar la baza coccisului. De ce mi-aş putea dori o coadă de hipopotam?

A doua dorinţă: cetăţenie în cea mai politically correct ţară de pe glob. Nu ştiu exact care ar fi asta. Undeva în Occident, unde faza cu pălitical corectnes a ajuns la nivel de oligofrenie severă.

A treia dorinţă? Frăţioare, nici nu mai am nevoie. Coada de hipopotam ar fi calea către măreţie, pentru că te poţi da drept minoritate.

Eşti la un office party plictisitor, plin de corporatişti un-chill? Îţi dai nădragii jos şi redecorezi camera cu căcat. Zici că e un ritual religios sau ceva de genu’. Cine să te contrazică? Ei au coadă de hipopotam? Nu, tăichiţă nu au. Comentează? Discriminare!!

Te dai profund ofensat. Păi bă Stacey de la haşier şi Breandon de la marcheting! Tu ştii ce onoare este să fi spoit cu căcat de către mine? Crezi că spoiesc cu căcat pe oricine? V-am considerat fraţii mei spirituali şi voi mi-aţi scuipat în faţă. Nu numai că m-aţi insultat, dar acum s-a mâniat şi Zeul Hipopotam.

Îi dai în judecată pentru că nu îţi respectă credinţa. Te duci la ziare, faci publică nedreptatea la care ai fost supus. Devii un simbol al minorităţilor asuprite de către fasciştii intoleranţi şi în general un-chill. Îţi scrii autobiografia, apari la emisiunea lu’ Oprah şi o împroşti cu căcat. Oamenii te numesc curajos, semnezi autografe, organizezi seminarii, pupi boraci şi/sau îi împroşti cu căcat.

Când acumulezi destulă avere, te retragi cu surle şi trâmbiţe pe o plantaţie din Aruba. Bei cocktailuri, stai la plajă toată ziua, împroşti oameni cu căcat. Viaţă frate…

Published in: on February 6, 2011 at 11:01 am  Leave a Comment  

Cum să fim mai puţin proşti – Partea I

Întotdeauna când cineva vorbeşte despre condiţia umană numită prostie, pe pereţii minţii mele apar următoarele cuvinte, scrise în litere incandescente: “lăbar pseudo-intelectual” (LPI).

LPI adoră să abordeze acest subiect şi o fac cu un scop anume, un scop ce se subsumează unei tendinţe comportamentale mai largi: ei vor să te convingă de faptul că se află printre Cei Aleşi, cei non-proşti.

Eu nu sunt un lăbar pseudo-intelectual. Trebuie sa mă crezi pe cuvânt. Nu sunt intelectual şi nici un doresc să fiu. Astfel, nu pot fi un pseudo-intelectual. Pot confirma totuşi că sunt un mare lăbar dar acest fapt nu este tocmai relevant pentru discuţia prezenta.

LPI au în general tendinţa de a echivala prostia cu lipsa de cultură. Eu nu sunt de acord cu această optică. Pentru mine, “a fi prost” înseamnă “a gândi prost”. Astfel, prostia ne apare mai degrabă ca o condiţie în care se poate afla orice persoană, indiferent de gradul de cultură.

Dar ce înseamnă până la urmă “a gândi prost”? Înseamnă că o ardem în erori de logică. Toţi am facut-o cel puţin odată în cursul existenţei nostre. Întregi sisteme de valori pot fi create cu ajutorul unor erori de logică. Vom aborda acum una dintre cele mai răspândite şi nocive erori de logică:

Argumentum ad Populum

Structura de bază: O propoziţie este adevărată deoarece majoritatea oamenilor spun că este adevărată.

Exemplu:

Gigel: Mitele, îţi chiorăie stomacu’, ce nu ti-ai mâncat căcatul azi dimineaţă?

Mitel: Eu nu îmi mănânc căcatul la micul dejun

Gigel: Ei na? Păi de ce, toată lumea îşi mănâncă căcatul la micul dejun. Eşti unu’ din “scepticii” ăia?

Mitel : Băi omule…tu de ce crezi că voi ăştia care vă mâncaţi căcatul aveţi septicemie permanent ? În plus îţi pute gura a căcat.

Gigel: Ce să-ţi zic! Vrei şi tu să fi nonconformist şi rebel.

Mitel : …

Gigel : <îşi scoate un sendvish cu căcat şi îl molfăie satisfacut>

Alte exemple :

“Dacă majoritatea oamenilor sunt religioşi, înseamnă ca Dumnezeu trebuie să existe”

“Nouă din zece proctologi nigerieni garantează pentru acest produs. Rezultă că este de calitate”

Published in: on February 5, 2011 at 2:27 pm  Comments (2)  

Împăratul Plopilor

Când eram eu plod, adică pe vremea când beam Tropicana şi mestecam ciungă Turbo, obişnuiam să ma uit pe geam în fiecare dimineaţă la plopii din faţa blocului. Vara venea atunci când vântul călduţ se pitea printre frunzele lor. Dacă cerul se întuneca şi plopii se agitau, însemna că vine furtuna, iar eu mă duceam în scara blocului şi priveam prin grilajul ruginit al uşii blocului la rafalele de afară. Apoi ieşeam în stradă şi inspiram lacom mirosul de frunze şi asfalt ud. Miros de vară nenică. Erau plopii mei.

Pe măsură ce am crescut, plopii au fost ciopârţiţi de Doreii de la primărie, grilajul ruginit a fost înlocuit cu o uşă de termopan şi parcă nici furtunile de vară nu mai sunt la fel de năprasnice.

Dar acesta este mersul lumii. Nu mai sunt cu adevărat împăratul plopilor, poate doar în titlu.  Eu zic că e ok şi aşa. 😀

Published in: on February 5, 2011 at 10:46 am  Comments (1)