Am visat în fiecare seară din ultima săptămână. Undeva într-o cameră întunecoasă din Subconştientul meu se răscoleşte Căcatul. Vaporii infecţi se ridică prin sistemul de ventilaţie, sunt filtraţi şi apar în Conştient ca vise. Dar de unde pot fi eu sigur că se răscoleşte Căcatul? Ei bine, un prim argument e faptul că eu visez foarte rar. Apoi, aceste vise îmi dau senzaţia aia…ca şi cum s-ar fi pus o pâclă ciudată şi transparentă peste realitate. Urăsc această lentilă murdară, chiar dacă se dizolvă la vreo zece minute după trezire. O urăsc pentru că generează un paradox. Mă uit prin camera mea şi văd că totul este la fel. Chitara la care nu ştiu să cânt e tot acolo în colţul ei, adunând praf. Ecranul mobilului luceşte rece chiar lângă capul meu, parcă spunându-mi: “Totul e Bine”. Dar totul nu e Bine, pentru că fututa aia de senzaţie pluteşte prin aer ca o băşină de bere.
Două vise mai ţin minte, deşi am avut mai multe. Va trebui să caut nişte cărţi de interpretare a viselor. Cărţi adevărate, alla Jung, nu porcării de genul: “Dacă visezi că te înjură de morţi o buburuză înseamnă că soacră-ta de urăşte sau că ai să primeşti bani”
Visul #1: Sunt într-un tunel, nu foarte larg, circular, bine luminat. Ţin în mâini o carte destul de mare, legată în piele (cred). Oricum nu e genul de carte pe care o primeşti de la Adevărul. E un fel de ceaslov. Din carte începe să curgă un lichid care seamănă cu cerneala diluată. Are o textură…ei bine ca atunci când cumpărai sirop de la Sifonărie şi puneai niţel prea mult. Lichid dar cu o vagă notă de vâscozitate. Cerneala ţâşneşte şi se adună la picioarele mele. E vie…sau ceva de genul ăsta, deoarece eu încep să merg dar masa de lichid rămâne la picioarele mele, încercând să mă încetinească. Într-un final scap de ea, cartea părând secată. Ies din tunel dar nu mai ştiu exact unde.
Visul #2: Sunt la metrou. Merg undeva dar nu ştiu unde. Ies pe stradă şi mă întâlnesc cu un fost coleg de liceu. (Alex D.) De ce oare nu pot avea vise cu oameni din prezent, oameni pe care îi agreez sau îi iubesc chiar? Nu, întotdeauna trebuie să fie cu colegi de şcoală sau de liceu. Oameni din perioada aia pe care aş dori să o uit. Îl salut cu căldură pe acest Alex D (un stoner cu ambiţii de rapper) dar el mă ignoră, aruncându-mi o privire plină de dezgust plictisit.
Un poliţist mă opreşte ceva mai încolo. Este tânăr şi are părul lung. Nu mă intimidează, pare chiar binevoitor. Mă întreabă ce fac aici, nu ar trebui să fiu la liceu? Mă aflu acum în secţia de poliţie, un fel de birouaş dezordonat. Eu îi povestesc cu un servilism entuziast că nu sunt la liceu, că am fereastră între cursuri la facultate. Sunt un tinerel inovensiv. Copoiul pare in continuare binevoitor dar detectez o notă de dezaprobare benignă, ca atunci când prinzi un copil cu o năzbâtie nevinovată. Nu mai tin minte restul, dar m-a lasat sa plec.
În dimineaţa de după Visul #2 am reflectat cât de tâmp a fost Eul-Din-Vis. Cât de fericit a fost să dovedească faptul că e un Copil Cuminte. M-am simţit dezgustat şi enervat, pentru că ştiu că Eul-din-Vis este o parte din mine. Nu este o parte care o arăt lumii, dar e acolo…tinerelul ăla de o bunăvoinţă tâmpă, care nu vrea decât să facă pe plac. Oh, şi e al dracu’ de viclean totuşi…pentru că de multe ori preia în mod inconştient controlul.
Urăsc incongruenţa dintre cognitiv afectiv şi comportamental. Urăsc faptul că nu am destule resurse pentru a arăta lumii cum sunt de fapt. Adesea mă prăbuşesc în mine însumi, pentru că lupta pentru control, lupta pe care o dau cu Lindicul ăla Binevoitor mă oboseşte. Dar ziua se apropie, ziua în care am să-l arunc în cazanul cu căcat, unde se va îneca. Ştiu asta…şi el o ştie.
Împăratul Plopilor 